Life. Live it.

Nu ca eu as face-o.

Cand am inceput sa scriu aicisa, am avut o idee “grozava” de a folosi acelasi tipar pentru titluri, subiectul principal si apoi scurta descriere, in engleza, of course, pentru ca din Londra scriu, insa mi-am dat seama, chiar acum cateva minute, ca nu o sa-mi fie usor mereu sa gasesc titluri cu acelasi tipar, ca nu-s asa creativa, contrar opiniilor voastre. Deci, asadar si prin urmare, titlurile o sa fie cateodata (sper ca nu mereu) ori ambigue ori de cacat, sorry.

Sorry pentru ca asta e unul dintre primele lucruri pe care le inveti aici. Sorry peste tot. Fie ca e “Ma scuzati, v-a cazut portofelul” sau “Imi cer scuze, am gresit”.

Ca sa revin la subiectul principal, ca am unul, am vrut sa scriu despre afirmatia pe care am facut-o in articolul anterior: “De fapt, nu pot spune ca m-am adaptat prea mult in vreun domeniu si punct.“. Am spus asta pentru ca inca nu reusesc sa-mi atribui stilul de viata al britanicilor si degajarea cu care traiesc, felul lor de a profita de orice le ofera jobul, guvernul, viata, caci asta mi se pare cel mai important. Nu vreau sa ma intelegeti gresit, de asta continui si spun ca nu ma refer la transport, mancare (ba chiar imi plac burgerii lor, mai ales berea cu care vin), ci la chestiile importante pe care as vrea sa le invat la un moment dat. Oamenii de aici traiesc mult si… bine. La propriu.

Cand vad cate o femeie (doamna) la 60 ca merge la salon sa-si faca parul sau unghiile, ma gandesc mereu la bunica mea, care (dumnezeu s-o ierte) la varsta asta facea doar mancare si avea grija de nepoti. Nu mai avea timp sau putere sau dorinta sa-si traisca viata si sa se si bucure de ea. Pentru ca asa suntem noi romanii, cel putin ai mai vechi, mereu muncind ca sa ne ajunga, mereu gandindu-ne ca viata se termina dupa 40-50 si ca de acolo inainte e doar…nimic.

Stiu ca mare parte e modul in care suntem crescuti si ei bine, banii, si-mi pare rau. Imi pare rau pentru ca vad ce-nseamna altfel. Si altfel e bine. Cu “altfel” ne putem bucura mai mult de oamenii pe care ii iubim, putem invata si face mai mult. “Altfel” as vrea sa fiu si eu in viitorul apropiat. “Altfel” as vrea sa fiti si voi.

Advertisements

First years. The Beginning.

Doi ani jumatate mai tarziu, dupa cateva sute de beri, cateva mutari si sute de sentimente reprimate.

Nu-mi pare ca am reusit sa ma adaptez la ritmul alert de aici. Bucurestiul e mic copil, chiar si cu zecile de minute petrecute intre doua statii de metrou. De fapt, nu pot spune ca m-am adaptat prea mult in vreun domeniu si punct. Inca mi se pare totul anapoda, desi in primele zile am fost fascinata. Adrenalina, probabil.

Clar e ca engleza mea s-a mai imbunatatit, lucrand cu vorbitori de engleza, dar… cam atat, iar in afara unui concert C.T.C si venirii Elenei la Londra, nu am avut contact fizic cu Romania de cand am pus piciorul pe Luton.

De aici si sentimentele reprimate. Nu-mi permit sa le las sa se desfasoare cum vor ele ca ar rupe tot inauntru. D-asta nici nu as vrea sa vorbesc despre ele, insa nu promit.

N-as putea sa zic ca nu am petrecut sau ca nu am vizitat locuri (putine) insa nu am gasit niciodata timpul sa scriu. M-am gandit ca ideile-mi sunt scurte si n-ar avea rost. Insa dupa atata amar de timp, fac o incercare, poate se leaga. Asta-i pe lista de 2017, pe care am schitat-o in gand chiar azi, pentru ca abia azi am realizat ca am trecut in noul an.

Rusoaica mea, parte din echipa cu care lucrez, e innebunita dupa Londra si am intrebat-o: “DE CE??” (sa-mi intelegeti intonatia). S-apoi am realizat. Fetisoara asta (cu cativa ani mai mica) a facut masterul aici. Si a trait aici ce am trait eu in Bucuresti. Si-asa mi-am raspuns singura la intrebare, mai mult decat mi-a raspuns ea. Sper ca o sa ajung si eu sa iubesc Londra macar un sfert din cat am iubit Bucurestiul, dac-o sa-mi permita timpul, si sa scriu despre asta.

In Martie ma duc sa-i vaz pe Subcarpati (introdu tavalit de bucurie) la The Garage, Londra,  si daca nu va scriu pana atunci, promit (mie) ca o sa revin macar cu o parere dupa concert.

Pana atunci va las in pace (Elena, cu tine vorbesc).

First days.

Se pare ca nu reusesc sa tin pasul cu Londra. Nu va panicati, ma refer strict la faptul ca a trecut deja o saptamana de la ultimul articol, care a fost si el cu 3 zile intarziere. Asa ca voi rezuma acum, aici, trairile din cele aproape doua saptamani de Londra.

La coada pentru autobuzul ce trebuia sa ne duca spre centrul Londrei, lumea se tot aduna. Angajatii ne-au impartit pe doua randuri si noi, nestiutori fiind, am crezut ca suntem aia privilegiati pentru ca aveam deja biletele cumparate. S-a dovedit insa ca cei care aveau bilete cumparate pentru o cursa de la o anumita ora erau cei privilegiati, iar noi, noi eram umplutura. In caz ca mai ramaneau 2-3 locuri libere. Ca sa nu fiu haterita, nu am sa spun ca nimeni de la Wizz Air nu ne-a specificat asta. Si uite-asa, am pierdut noi cam doua ore in fata aeroportului, pana ne-am luat in serios rolul de umpluturi. (more…)

This is it.

Am zis ca scriu in noaptea dinaintea plecarii, dar cand mi-am dat seama ca am doar trei ore de somn, mi-am zis ca Elena, principalul meu cititor, nu o sa se supere, asa ca am adormit cu mintea impacata.

Mi-am dat intalnire cu fetele in Bucuresti, cu o seara inainte de plecare, sa ne luam ramas bun. Dupa cateva ore de beri si amintiri depanate, am vrut sa incheiem noaptea, insa trecand pe langa Revenge (cine stie, cunoaste), am zis sa intram. Era necesar, dat fiind faptul ca in Revenge am petrecut cele mai multe seri de-a lungul celor 7 ani de Bucuresti. Melancolia a aparut pe masura ce realizam de fapt ce se intampla: ultima seara alaturi de oameni dragi mie. (more…)

Just a minute with Jim Carrey

“You can fail at what you don’t want, so you might as well take a chance on doing what you love.”

Spaiu mai are timp. Eu insa mi-am facut deja bagajele. Am parte de doua plecari in zilele astea. Prima este catre Bucuresti, si cea mai importanta pentru ca inainte de asta trebuie sa pun la punct toate detaliile, ca si cum as pleca de tot.

Apoi va fi plecarea din Bucuresti, care va fi cea mai grea din punct de vedere sentimental, pentru ca am sa revad suflete dragi mie. Realizez ca abia atunci voi fi constienta de ce urmeaza, si mai ales de faptul ca nu stiu cand le-oi mai revedea. (more…)

Still searching. Patience.

Nu-mi dau seama daca apele incep sa se calmeze sau din contra.

Am mai vorbit cu diversi oameni despre Londra, despre chirii si alte detalii. Nu totu-i roz si nici caini cu covrigi in coada. Asta stiam. Next!

Din ce am auzit pana acum, ma asteptam ca romanu’ in alta tara sa fie mai rau ca in propria-i. Dar speram, ca asa-s eu, sper la binele din oameni, ca nu o sa fie asa, insa iata-ma cu sperantele spulberate. In fata ochilor mei, negru pe alb: “Fereste-te de romani!“. (more…)

It’s now or never. The anthem.

Este viata noastra. Suntem tineri. Nu avem alte responsabilitati inafara de noi insine. La asta se rezuma plecarea, in mare.

Cand ai o familie, copii, o casa cumparata si mai stiu eu ce credite la banci, nu este asa usor sa-ti muti cuibul, si mai ales intr-o alta tara la mii de km distanta.

Iubesc Romania si orice cunoscut al meu ar putea sa confirme asta, dar asa cum am zis-o de multe ori, iubesc Romania pentru ce este ea si nu pentru locuitorii ei. Aproximativ 2 ani din facultate i-am petrecut la o scoala de munte si apoi intr-un club de munte, timp in care am avut ocazia sa colind ai nostri frumosi Carpati. N-am cum s-o uit. (more…)